Balade populare – Culese de pe meleagurile momarlanilor din Valea Jiului

octombrie 30, 2012 în Istorie și tradiții de InfoPetrila

SACRIFICIUL

O frumoasă baladă culeasă de Petrica Bolog – Cimpa, de la tanti Anuţa lui Dăjic, din satul Răscoala. Balada exprimă trecerea prin viaţă a blândelor animale, miei şi mieluşele, fiind sacrificate de Paşte.

    La margini de şes/ Lângă codrul des/ La sfârşit de ploi/  În strunga de oi/  Când iarba de-afară/ Dă spre primăvară/ Când de sub zăpadă/ Lasă să se vadă/ Gingaşi, mititei/ Albii ghiocei/ Şi alte flori de gheaţă/ Revenind la viaţă/ Ca să ne răsfaţă/ Să ne-aducă-n faţă/ Dorul de viaţă.
 

    Totul este atât de pictural, de feeric, precum o pânză pe care ai fi vrut să-ţi pictezi visele, atât câte ţi-au mai rămas. Şi totul se petrece la ceas de noapte…

    Sub lumina lunii/ Aburul minunii/ Pe un ger uşor/ Care n-are spor/ Când un mieluşel/ Mic dar sprintenel/ Neavând somnul aproape/ S-a gândit să scape/ Să-şi găsească o cale/ Pe imaş, la vale/ Poleit de lună/ Ce-i dădea arvună/ Roze de lumină/ Să-l scape de vină/ Vina de-a pleca/ Fără-a anunţa/ Şi pe mumă-sa.
 

    Oaia mamă însă, se trezise şi plecase în căutarea lui…

    Ea de-abea păşea/ De griji ce avea/ Şi unde se găsea/ Florile-ntreba/ Cu glasul behăit/ Dacă l-au văzut/ Fecioraşul ei/ Primul dintre miei/ Ce-a plecat departe/ Rătăcind în noapte/ Peste tot şi toate/ Şi-i atât de mic/ Nu ştie nimic/ Şi nici nu gândeşte/ Câte îl pândeşte…
 

    Şi, întradevăr, unul din cei care îl pândeau era cumătrul lup, pornit de unul singur la vânătoare…

    Ochii lui sticleau/ Flăcări aruncau/ Şi din fălci scrâşnea/ Limba-i atârna/ Căutând să muşte/ Venea-n salturi bruşte/ Cu o foame nebună/ Şi urlând la lună.
 

    Deodată în faţa lui apăru mieluşelul care, necunoscându-i năravurile, nu s-a intimidat şi l-a întrebat candid…

    Ce faci arătare?/ O, ce câine mare/ Nici nu crezi matale/ C-apărând în cale/ Cât m-am bucurat/ Am chef de jucat/ Fraţii mei, cu toţi/ Cât sunt de netoţi/ Dar noroc cu tine/ Zău îmi pare bine/ Cât noaptea mai ţine/ Să te joci cu mine.
 

    Lupul însă, care nu era un sentimental, îşi urmă instinctul.

    Zău am chef de sfadă/ Cine stă să-l creadă/ Am să te fac grămadă/ Bulgăr de zăpadă/ Tu nici nu gândeşti/ Cu cine vorbeşti/ Nici n-ai cugetat/ În ce te-ai băgat/ Cât noaptea o să ţie.
 

    În acest moment intră în scenă şi oaia care încearcă în extremis să îşi salveze mielul.

    Lupule,  îl iartă/ A fost prima dată/ C-a ieşit în lume/ Nu are nici nume/ N-are atâtea zile/ Câte ai tu kile/ Şi a lui viaţă/ E cât o dimineaţă/ Iartă-l tu, te rog/ Că vin eu în loc/ Eu sunt şi mai grasă/ O hrană gustoasă/ El e slab şi rece/ Lasă-l ca să plece/ Să meargă cu bine/ Că mă ai pe mine.
 

    Dar partea cea mai dramatică, şocul propriuzis, se petrece a doua zi când ciobanul îl alege pe mieluşel, împreună cu alţi câţiva confraţi, pentru a-i sacrifica şi a-i vinde la târg, făcând zadarnic sacrificiul oii.

    Şi florile plâng/ Te-omoară mielule/ Nu mai colinzi/ Nu mai vezi cum anii trec/ Nu mai poţi să fi berbec/ Nu mai poţi să zburzi, să paşti/ Fiindcă oamenii cei răi/ Te tăiară pentru Paşti/ Şi din nou nu te mai naşti.
 

Balada ia sfârşit aici şi parcă îţi şi pare rău că s-a terminat….

Tehnoredactare: Daniel Bolog – Info Petrila

zv7qrnb
facebooktwittergoogle_pluspinterestlinkedinmail